12 cele mai faimoase picturi din Ermitaj

Muzeul Ermitaj, situat în Sankt Petersburg, este un palat al artei, cu multe capodopere de o valoare inestimabilă. Galeria Tretiakov este unul dintre cele mai mari cinci și cele mai vizitate cincisprezece muzee de artă din lume. Ermitajul a fost creat de împărăteasa Ecaterina cea Mare ca o colecție imperială privată și a fost inițial adăpostit într-o mică anexă specială. De aici și numele, care este tradus din limba franceză prin ermitage, care înseamnă „loc de singurătate”. În timp, colecția a crescut considerabil, iar în 1852 a fost pusă la dispoziția publicului larg. În prezent, în cele cinci clădiri ale muzeului există peste trei milioane de exponate. De o valoare deosebită este colecția de tablouri, care include lucrări ale celor mai buni artiști din diferite țări și epoci. Mai jos sunt prezentate douăsprezece dintre picturile celebre care pot fi văzute în Ermitaj.

Revizuirea celor mai faimoase picturi de la Ermitaj

Nominalizare	locație	Activitatea	rating
O trecere în revistă a celor mai faimoase picturi de la Ermitaj	1	„Apostolii Petru și Pavel, El Greco	5.0
2	„Madonna Conestabile”, Raphael Santi	4.9
3	„The Absinthe Lover”, Pablo Picasso	4.8
4	„Întoarcerea fiului risipitor”, de Rembrandt Harmens van Rijn	4.7
5	„Femeia care ține fătul în brațe”, Paul Gauguin	4.7
6	„Compoziția VI”, Wassily Kandinsky	4.7
7	„The Lady in Blue”, Thomas Gainsborough	4.7
8	„Podul de la Waterloo. Efectul de ceață, Claude Monet	4.6
9	„Portret al actriței Jeanne Samarie”, Pierre-Auguste Renoir	4.5
10	„Lăutarul”, Michelangelo Merisi da Caravaggio	4.5
11	„Danae”, Titian Vechellio	4.5
12	„Madona lui Benoit, Leonardo da Vinci	4.5

„Apostolii Petru și Pavel, El Greco

Evaluare: 5.0

Opera artistului sub pseudonimul El Greco, al cărui nume real este Domenikos Theotokopoulos, se remarcă prin stilul său individual. Acestea amestecă influențe manieriste și expresioniste din perioada Renașterii spaniole. Se spune că pictorul ar fi fost unul dintre primii care i-a reprezentat pe apostolii Pavel și Petru împreună. Pictura descrie caracterele contrastante și lumile spirituale ale acestor două importante figuri creștine. Acest contrast a ajutat la prezentarea problemelor religioase importante ale zilei într-un limbaj artistic. Pavel este înfățișat ca o persoană puternică, hotărâtă, cu mâna sprijinită cu putere pe Sfânta Scriptură, privirea lui trădând o încredere neclintită, aproape fanatică. În schimb, Petru este întruchiparea reflecției și a îndoielilor interioare. Acest tratament se deosebea considerabil de normele Bisericii de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când a fost pictat tabloul, dar în general era în concordanță cu Evanghelia. Apostolul Petru era cunoscut pentru nestatornicia sa, în timp ce Pavel, care la început a fost un persecutor feroce al creștinilor, a devenit mai târziu un apărător la fel de aprig al creștinismului.

Diferența de mentalitate a apostolilor este subliniată nu numai prin expresiile faciale și posturile lor, ci și prin culoarea. Artistul a pus în evidență imaginea lui Paul cu o haină de un roșu închis izbitor, de asemenea, chipul său are o culoare mai bogată, mai vie. În ansamblu, compoziția creează o atmosferă de exaltare și anxietate care este caracteristică tuturor lucrărilor lui El Greco.

„Madonna Conestabile”, Raphael Santi

Evaluare: 4.9

Aceasta este una dintre primele lucrări ale celebrului pictor renascentist italian, pe care a pictat-o la vârsta de 20 de ani, pe când locuia în Perugia. Ducele Alfano di Diamante a comandat pictura. Inițial era pur și simplu „Madonna și copilul”; numele său modern provine de la proprietarul său, Giovanni Conestabile, care a moștenit pânza împreună cu luxosul palazzo. Capodopera a ajuns în România datorită împăratului Alexandru al II-lea, care a cumpărat-o ca un cadou pentru soția sa Maria Alexandrovna.

Imaginea feminină lirică a unei mame care își ține copilul în brațe este prezentată pe un peisaj colinar din Umbria (o regiune din Italia adiacentă Toscanei). Madonna, cu umerii și umerii moi acoperiți de un voal, arată perfect într-un tablou circular. Compoziția pare foarte integră și armonioasă datorită unificării direcției privirilor personajelor – mama și copilul privesc amândoi în carte. S-a sugerat că opera lui Rafael a fost inspirată de amintirile sale despre mediul său natal și despre mama sa, care a murit tânără.

„Absinthe Lover”, de Pablo Picasso

Evaluare: 4.8

La începutul secolului al XX-lea, tema viciului și a dependenței era destul de populară în pictura franceză, în special cea a absintului. Băutura extrem de puternică și halucinogenă a devenit un fetiș al lumii frumoase pariziene. În plus, artistul în vârstă de douăzeci de ani tocmai avusese o „perioadă albastră”, în timpul căreia a pictat mai ales subiecte pline de singurătate și dezolare. Personajul principal din imagine este prezentat în toată lipsa de vizibilitate a unei persoane care a ales calea autodistrugerii. Stă într-un colț, închizându-i pe toți, singurii ei însoțitori sunt un sifon albastru și un pahar cu o băutură verde. În spatele ei, pe perete atârnă o oglindă care reflectă lumea exterioară luminoasă, dar femeia o preferă propriilor fantezii și halucinații provocate de efectele alcoolului amețitor.

Dramatismul intrigii este accentuat de degetele distorsionate, excesiv de lungi, ale mâinii cu care se îmbrățișează iubitoarea de absint, ca și cum ar încerca să-și protejeze iluziile de realitate. Înghețată într-o postură nefirească, ea pare să fi devenit un obiect inanimat, înrudit cu sticla și paharul de pe masă. Acest simbolism este transmis atât prin schema de culori, cât și prin contururile similare ale femeii și ale instrumentelor de absint.

„Întoarcerea fiului risipitor” de Rembrandt Harmens van Rijn

Evaluare: 4.7

Rembrandt a realizat un număr mare de tablouri pe teme biblice, dar una dintre cele mai cunoscute este povestea fiului risipitor pocăit care se întoarce la tatăl său după ce și-a delapidat toate bunurile. Această capodoperă a fost pictată în perioada târzie a artistului, care a pus în ea nu numai experiența sa acumulată, ci și emoțiile pierderii fiului său Titus. Protagoniștii de pe pânză nu sunt centrați; în schimb, sunt evidențiați magistral cu lumină. Tabloul îl arată pe fiul îngenuncheat și pe tatăl său aplecat asupra lui, întreaga lui poziție și expresie sugerând iertarea absolută. Contrastul dintre hainele somptuoase ale familiei și îmbrăcămintea extrem de ponosită a fiului sărac este extrem de evident.

Filmul concentrează atenția spectatorului nu atât de mult asupra evenimentului, ci mai mult asupra experienței emoționale a participanților la această dramă familială. În afară de tată și fiu, pictura înfățișează alte patru persoane, a căror identitate rămâne un mister până în prezent. Lucrarea lui Rembrandt l-a inspirat în 1967 pe celebrul compozitor britanic Benjamin Britten, care a văzut-o o singură dată în timpul unui tur al Muzeului Ermitaj sovietic de atunci și care, la scurt timp, a compus o operă muzicală, Prodigal Son.

„Femeia care ține fătul în brațe”, Paul Gauguin

Evaluare: 4.7

Intitulată și Eu haere ia oe, care înseamnă „Unde te duci??”și este, de fapt, fraza cu care tahitienii se salutau la întâlnirea. Gauguin a pictat-o în timpul șederii sale în Polinezia, unde a plecat în căutarea inspirației și a armoniei cu natura. Vegetația exotică plină de culori vii, viața insulară și cultura unică l-au impresionat foarte mult. Artistul a fost fascinat în special de femeile tahitiene, care se deosebeau de femeile europene prin simplitatea și grația lor primitivă. Una dintre băștinașe este reprezentată în prim-plan, cu un fruct verzui în mână (care, cel mai probabil, servește drept vas de apă). Alți doi stau lângă colibe, în timp ce o alta observă de la distanță, ținând un copil în brațe. Acesta este un episod obișnuit din viața de zi cu zi a locuitorilor insulei, dar în care Gauguin vede o întruchipare a ritmului natural al naturii.

Dorința de a transmite frumusețea unor zone exotice și în mare parte neatinse de civilizație a dus la o îndepărtare de aproape toate tradițiile și regulile picturii tradiționale. Stilul individual creat de artist presupunea generalizarea, transmiterea formelor și a luminii cu un minim de mijloace. Paleta de culori vii a picturii reflectă atmosfera unei zile tropicale fierbinți. Iar pozițiile calme și relaxate ale oamenilor și modelele cu frunze de pe hainele lor simbolizează o înrudire spirituală cu mediul în care trăiesc.

„Compoziția VI”, Wassily Kandinsky

Evaluare: 4.7

Kandinsky a fost unul dintre primii abstracționiști din lume. Contribuția artistului rus la dezvoltarea acestei linii de pictură este atât de mare încât o cameră separată în Ermitaj este dedicată operei sale. Compoziția VI”, creată în 1913, este una dintre cele mai interesante piese. Culorile vii și tușele libere și ample reflectă perfect dinamica începutului tumultuos al noii epoci în arta secolului XX. Conceptul inițial al picturii a fost format după o schiță care înfățișa potopul biblic. Ulterior, însă, Vasily a decis să renunțe la ideea de a fi legat de un eveniment specific, lăsând privitorul să interpreteze singur atât semnificația, cât și componenta emoțională.

Lumea fără obiect a picturii apare sub forma unei alternanțe ritmice de curbe, linii și pete de culoare. Potrivit artistului însuși, există două centre compoziționale pe pânză: cel roz din stânga, în jurul căruia spumegă „valurile” albastre, și cel roșu-albastru, cu linii aspre și dure. Alternanța dintre zonele aspre și netede ale pânzei, precum și echilibrarea elementelor reciproc contradictorii, au făcut posibilă realizarea integrității subiectului abstract.

„The Lady in Blue”, Thomas Gainsborough

Evaluare: 4.7

Tabloul este considerat, pe bună dreptate, cel mai frumos din colecția Hermitage de pictură engleză. În ciuda fascinației lui Gainsborough pentru subiecte peisagistice, el a devenit cunoscut în primul rând pentru portretele sale romantice subtile. Se crede că acest tablou o înfățișează pe ducesa Elisabeth Beaufort, fiica amiralului Boscawen. Caracteristica principală a artistului a fost că a căutat să transmită nu numai frumusețea, ci și starea de spirit și trăsăturile de personalitate ale modelului, pentru a face imaginea cât mai vie posibil. Lucrările sale nu au rigiditatea din perioada barocă. Imaginea prezintă o schemă de culori armonioasă, combinând nuanțe de albastru și gri. A fost pictată cu tușe ușoare, variind în densitate și formă, uneori atât de subțiri încât țesătura pânzei strălucește prin ea.

Atenția este atrasă în special de designul înalt și complex al perucăi care ocupă o mare parte din compoziție – autorul a avut mare grijă să înfățișeze acest element la modă al imaginii feminine în secolul al XVIII-lea. Pălăria cu pene de struț era, de asemenea, o declarație de modă, la fel ca și folosirea pudrei albe pentru a matifia umerii și chiar pieptul, deoarece pielea palidă era considerată un atribut esențial al aristocrației.

„Podul de la Waterloo. Efectul de ceață, Claude Monet

Evaluare: 4.6

Pictorul francez Claude Monet a fost unul dintre pionierii școlii impresioniste de pictură, care a fost extrem de populară în secolul XX. A început ciclul său de picturi, unite de tema podului Waterloo din Londra, în timp ce se afla la hotelul Savoy, care dădea spre Tamisa. Un artist experimentalist și avangardist, Monet a explorat adesea posibilitățile de a aduce în lume diverse atmosfere prin intermediul picturii. Și, bineînțeles, nu a ratat ocazia de a surprinde celebra ceață care învăluie capitala britanică. După ce a început la Londra, artistul a finalizat lucrarea în atelierul său francez din memorie, transferând nu atât contururile orașului și ale râului, cât propriile emoții legate de peisajul de care se atașase…

Un tablou de Claude Monet este cel mai bine privit de la distanță, când un caleidoscop de tușe, haotic la prima vedere, se transformă ca prin magie într-un pod și apele Tamisei cu ceața care se învârte deasupra lor; coșurile fabricilor și siluetele bărcilor plutitoare devin clar vizibile. Schema de culori este clar dominată de liliac și nuanțe de albastru – astfel, autorul a decis să transmită atmosfera de melancolie a Londrei, scufundată în ceață.

„Portret al actriței Jeanne Samarie”, Pierre-Auguste Renoir

Evaluare: 4.5

Portretele de femei au fost o parte esențială a operei lui Renoir. Foarte cunoscut pentru seria de tablouri cu actrița Jeanne Samarie, care locuia în apropierea artistului și venea de bunăvoie la el să pozeze. În total, patru portrete, toate diferite unele de altele în ceea ce privește compoziția și culoarea. Considerat unul dintre cele mai impresioniste tablouri ale lui Renoir. Caracterizată de un stil liber, la limita neglijenței, pictura transmite modelului o feminitate proaspătă, tinerească și dezinhibată. Este demn de remarcat faptul că autorul a înfrumusețat ușor aspectul lui Joan pentru a transmite pe o pânză de farmecul ei interior și dragostea pentru viață.

După ce tabloul a fost prezentat la cea de-a treia expoziție impresionistă, a provocat o mare vâlvă, majoritatea publicului înclinând mai degrabă spre critică. Și nu e de mirare, pentru că la sfârșitul secolului al XIX-lea era încă în cerere pictura decorativă, romantică, iar impresionismul era doar curent emergent. Mai mult, combinația aleasă de acesta, cu rochie verde pe fond roz, a fost considerată nepotrivită. Dar, într-un cerc restrâns de cunoscători, curajul unui artist care nu urma tradiția, ci propriile sentimente, a fost întâmpinat pozitiv.

„Lăutarul”, Michelangelo Merisi da Caravaggio

Evaluare: 4.5

„The Lute” este una dintre primele lucrări ale lui Caravaggio, comandată de cardinalul Francesco del Monte, un mecena al artei sale de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Tabloul înfățișează un tânăr care stă la o masă și se acompaniază la o lăută. Din cauza trăsăturilor sale moi și androgine, timp de mulți ani a fost confundat cu o fată; pânza a fost chiar expusă într-un muzeu sub titlul „Fata cu lăută”. Potrivit multor istorici de artă, personajul principal a fost pictat după chipul lui Mario Minniti, un tânăr artist sicilian. Dovada indirectă că Caravaggio a pictat doar un tânăr este caietul deschis pe popular în acei ani bas parte din Jacob Arcadelt „Voi sapete ch’io vi amo” (Știi că te iubesc). O femeie nu ar fi ales niciodată o astfel de melodie, ca să nu mai vorbim de faptul că lăuta a fost considerată în mod tradițional un instrument masculin.

Stăpânirea umbrelor a fost o trăsătură distinctivă a stilului artistului. Aici putem vedea trucul său preferat – scoaterea unei compoziții din penumbră cu o singură sursă de lumină. Toate obiectele reflectă lumina care cade pe ele în perfectă armonie cu legile fizicii. Această credibilitate a rezultat probabil din asocierea strânsă a lui Caravaggio cu oameni de știință proeminenți, inclusiv Galileo Galilei și Giovanni Batista della Porta, autorul unei lucrări științifice despre refracție. Semnificația sa semantică, conform credinței populare, constă în elogiul simultan al armoniei vieții și melancolia față de tranzitivitatea ei. Autorul a mai pictat două versiuni ale acestei lucrări, una aflată acum la Metropolitan Museum of Art din New York, iar cealaltă în reședința britanică Badminton House.

„Danae” de Titian Vechellio

Evaluare: 4.5

Titian, un artist venețian al Renașterii înalte, s-a referit frecvent la teme din mitologia antică. A pictat Danae pentru regele Spaniei. Intriga sa se bazează pe o legendă din Grecia antică despre fiica lui Acrisius, regele din Argos. După ce aude profeția oracolului de la curte, care anunță moartea în mâinile propriului nepot, regele își închide singura fiică într-un turn inexpugnabil, departe de orice muritor. Dar puternicul zeu Zeus, fermecat de frumusețea ei, a reușit să pătrundă până la Danae sub forma unei ploi de aur. Semizeul și eroul antic Perseu s-a născut din această legătură.

Artistul o înfățișează pe Danae ca fiind calmă și maiestuoasă; ea acceptă dragostea celestului fără agitație și chiar fără surpriză. Fața fetei este parțial umbrită, dar curbele ei sunt scăldate într-o lumină blândă și aurie. Această pictură a lui Titian este un fel de imn al senzualității și al frumuseții feminine. Pictorul însuși a numit-o un poem pe pânză.

„Madona lui Benoit”, Leonardo da Vinci

Evaluare: 4.5

Tabloul, cunoscut și sub numele de Madona și floarea, își ia numele de la ultimii proprietari – dinastia Românesc de pictori și colecționari Benois. Această lucrare a genialului maestru italian al picturii a fost creată la vârsta de 26 de ani, la acea vreme el își terminase deja formarea cu Andrea Verrocchio. Tema Madonei a fost solicitată în artă cu mult înainte de Leonardo, dar el a reușit să dea o nouă viață unui subiect biblic obișnuit. Renunțând la aspectul ideal și maiestuos, dar lipsit de viață, artistul arată lumii o Madonă pământeană, absorbită de bucuria maternității. Fața ei tânără este împodobită cu un zâmbet care înainte era considerat nepotrivit în imaginea mamei lui Hristos. Maria îi întinde fiului ei o floare de răstignire. Dar, în ciuda semnificației sale religioase, este în primul rând o poveste despre o viață de familie fericită și despre dorința de a explora lumea.

Compoziția tabloului conține două surse de iluminare. Fereastra mică din spatele Madonei este una dintre ele, dar lumina principală vine de sus. Artistul „evidențiază” figurile din umbră și le dă volum prin jocul excelent de lumini și umbre. Tabloul este pictat în vopsele de ulei, ceea ce a dat o impresie detaliată și realistă a celor mai mici detalii ale texturii. Tehnica picturii în ulei a fost un pionier în Italia sfârșitului secolului al XV-lea, iar Da Vinci a fost unul dintre primii care a folosit-o în producțiile sale.